Ionuța noastră, care nu e neplimbată prin viață chiar deloc, își mai reunește ocazional rădăcina părului cu naivitatea copilărească, forțăndu-și interlocutorii la gemete mute de uimire și falci încleștate de râs.

În preludiul unui astfel de moment apare și ocazia vecinului să-și facă remarcată simpatia. Conversația, deja încinsă între un fum și o gură de cola-coka, o plimbă pe Ionuța până la frigider la vânătoare de cuburi de gheață.

După încercari multiple de a frauda congelatorul, draga noastră, învăluită in aburi reci, se chinuie în zadar să închidă ușa ce i se prinsese de bluză ca prin farmec. Vecinu’, hâtru din fire, scuipă gandul ce-i turmenta limba: “Ionuță, dară tu văzuși că ți se stinge lumina în frigider de cate ori se apropie ușa?”

Și timpul stătu în loc. Ionuța facu ochișorii mari și goi, gurița i se țuguie ca pentru pupătură și feliile de gheață se zdruncinară de gresia albă: “Aaaadică? … daaar cum? “

Mai bine de o oră de închis-deschis ușa frigiderului când iute, când încet, cronomentrat lumina, verificat manualul tehnic, telefoane disperate la părinți, căutat acte, grimase ce ascundeau râsete înfundate și apare, printre lacrimi și muci smiorcăiți, concluzia: “E stricat! Și nici nu mai am garanția! Ce mă fac?!?!?”

În urma acestui episod, singura victima de razboi a fost gheața.